Înainte ca Audi să pună sloganul “Vorsprung durch Technik” (“Progres prin tehnologie”) lângă cele patru cercuri din siglă, muzica învăţa să încapă pe caseta audio. Asta după ce s-a întins pe mai multe formate de discuri din policlorură de vinil. Pe măsură ce a trecut timpul producţiile fonografice au trebuit să se “strângă” pentru a ajunge şi pe caseta DAT, pe CD, pe MiniDisc şi memory stick. Cu ajutorul acestor suporturi am reuşit să facem rost, să colecţionăm, să ne mândrim cu muzica pe care o avem acasă dar pentru a o cunoaşte a trebuit să o ascultăm la radio, să o vedem la televizor sau să o căutăm pe internet. Este foarte uşor să ajungem la muzică (sau ea la noi, depinde cât de Mahomed ne dorim să fim) şi ştim foarte bine că n-a fost deloc aşa întotdeauna. În 1762 Mozart (în vârstă de doar 6 ani pe vremea aceea) a trebuit să cânte în “Spiegelsaal” (Sala Oglinzilor) din Palatul Schonbrunn, Viena, pentru a-şi face cunoscute aptitudinile, astăzi acelaşi artist ar fi ajuns celebru plecând de la un cont pe MySpace şi nişte upload-uri – nu neapărat a unor videoclipuri oficiale – pe YouTube. Drumul spre faimă şi bani e mai scurt acum dar nu se poate spune că asta face parte din progres.
Prima transmisie radio în scopuri comerciale (fără a avea publicitate), prima staţie radio cu o grilă de programe aşa cum toate au astăzi, primul post pe care s-a auzit o reclamă. Toate acestea au apărut la interval de câteva luni în 1920 în Statele Unite. A trebuit să mai treacă un deceniu pentru ca radioul să ajungă în casele consumatorilor, două din cinci case americane aveau un receptor radio în 1931 pentru ca în 1938 raportul să fie de 4 la 5. “Marea depresie” din 1929, criza din care Statele Unite au reuşit să iasă la mijlocul anilor ’30, coroborată cu creşterea în popularitate a radioului a dus la scăderea cifrei de afaceri în industria muzicală de la 75 de milioane de dolari în 1929 la 26 milioane de dolari în 1938. Frica label-urilor de a rămâne fără bani din afacerea cu muzică a dus la modificarea legii drepturilor de autor, la crearea “American Society of Composers, Authors and Publishers” ca societate de colectare a drepturilor de difuzare a single-urilor la radio.
Dacă în 1923 ASCAP reuşea să strângă de la radiouri între 230 şi 5.000 de dolari (staţiile mari) pe an ca drepturi de difuzare a muzicii, în 2009 a ajuns la o “cifră de afaceri” de peste un miliard de dolari, banii venind în mare parte de la cele peste 15.000 de posturi de radio din Statele Unite. “American Society of Composers, Authors and Publishers” a fost creată pentru a apăra drepturile artiştilor dar în dorinţa de a o face cât mai bine a reuşit să şi derapeze de câteva ori. În 1996, “Girl Scouts Of The USA” şi “Boy Scouts Of America” au fost chemate în justiţie de ASCAP pentru că tinerii aflaţi în taberele celor două asociaţii ale cercetaşilor cântau piese licenţiate fără a plăti pentru asta. Cazul a atras o mulţime de comentarii negative în media americană, fapt ce a dus la retragerea plângerii. Bine (pentru public) s-a terminat şi cazul ringtone-urilor de pe telefoanele mobile. Este OK ca firmele care produc asemenea tonuri să plătească la ASCAP o anumită sumă dar de ce era nevoie să plătească şi proprietarul unei telefon mobil din care se aude în public o piesă (ca ringtone)? Tocmai de aceea, în octombrie 2009, a fost emisă o hotărâre judecătorească în care se specifica: “atunci când un telefon sună în public iar tonul de apel este o piesă licenţiată, cel sunat este exceptat de la orice plată a drepturilor de folosire a muzicii din acel ton de apel”.
Chiar dacă anii '50, '60 ai secolului trecut fac parte din anii de aur ai radioului, perioada în cauză a însemnat şi un “upgrade” pentru sunet. “Ataşarea” de imagini sunetelor. În acele vremuri, televiziunea i-a adus în casele oamenilor pe Elvis (în 1956, filmat de la brâu în sus pentru că mişcările regelui rock 'n' roll nu era agreate de moraliştii vremii) şi pe The Beatles (prestaţia de la “Ed Sullivan Show” din 1964 a avut ratinguri uriaşe), cele două evenimente punându-i pe gânduri pe cei care căutau cât mai multe oportunităţi pentru creşterea audienţelor şi satisfacerea mai multor categorii de privitori. Aşa s-a ajuns la “Radio With Pictures”, primul program tv totalmente muzical. Postul TVNZ din Noua Zeelandă l-a lansat în 1976 după 10 ani în care marile case de discuri au trimis companiei publice de radio şi televiziune videoclipuri pentru a fi transmise fără nicio ulterioară plată a difuzărilor (mulţi artişti au şi făcut lungul grup la Antipozi pentru a apărea live în acest program). Modelul a trecut Oceanul Pacific, a ajuns la Warner Cable în 1977 pentru ca patru ani mai târziu să stea la baza postului tv care avea să devină un icon al multor generaţii, MTV.
În aproape 30 de ani, cel mai cunoscut canal de muzică din lume a ajuns peste tot, chiar şi în ţările conduse de regimuri totalitare, Bill Roedy – actualul CEO al MTV Networks International – fiind cel care s-a zbătut foarte mult pentru asta. După ce, în noiembrie 1989, ar fi trebuit să aibă o discuţie finală cu oamenii din Politburo-ul Berlinului de Est pentru difuzarea MTV Europe în RDG dar n-a mai avut cu cine, toată lumea fiind cu ochii la zidul care se prăbuşea, Bill i-a convins pe comuniştii chinezi în anii '90 să aibă propriul MTV deşi nu se reuşeşte întotdeauna ca în programe să se evite “cei trei T” (Tian An Men, Tibet, Taiwan), cele mai mari “bube” ale Chinei. Dincolo, însă, de entertainment-ul oferit de muzică sau programele muzicale pe tv, nu se poate trece atât de uşor peste faptul că s-a ajuns la show-uri hilare de tipul “Pop Idol” în care orice zugrav sau gospodină ajunge vedetă. Costel Busuioc sau Susan Boyle pretind să fie consideraţi oameni în business (Busuioc a rupt contractul cu label-ul care l-a reprezentat pentru că... nu l-a reprezentat corespunzător) sau măcar muzicieni doar pentru că prestaţiile lor au ajuns şi pe internet – cu milioane de vizualizări.
MySpace, YouTube, Facebook, Twitter, torrenti, hub-uri, toate aceastea ar putea intra – folosind o sintagmă din IT – în “Music. Version 3.0” (“a treia cale”, după radio şi televiziune). Discuri nelansate fizic ajung (“cuşer” sau nu) în calculatoarele noastre, descărcările legale de mp3-uri au început să fie luate în calcul în realizarea clasamentelor, fiecare piesă nouă a unui artist (în orice treaptă a evoluţiei lui, de la cvasinecunoscut la megastar) ajunge rapid pe internet, iar prin reţele de socializare aflăm în orice moment ce fac, de ce nu fac, când vor face ceva stimaţii cântători. Artiştii cer părerea fanilor despre noile piese (unele aflate chiar în versiuni demo) pe paginile personale dar casele de discuri nu acceptă ca videoclipurile să ajungă pe site-urile specializate (la vizionare, nu la download) fără a se plăti o taxă minimă. Nici măcar faptul că prin browsing-ul pe site-urile care găzduiesc muzică (prin streaming audio sau video) duc în mare parte (din ce în ce mai mare) la cumpărarea de muzică online nu a convins marile case de discuri să lase la liber ascultarea/vizionarea. Ce n-au înţeles marile label-uri e că dacă se doreşte postarea muzicii pe net sau posibilitatea descărcării ei gratuite, ilegale dar gratuite... se poate. Se poate cu mult înainte ca artistul să se prindă că muzica lui e pe net. Asta în cazul în care n-a pus-o el acolo. Preventiv. Pentru un mic buzz în presă.
Cele trei cazuri expuse mai sus nu fac un serviciu muzicii, cu atât mai puţin consumatorilor. Consumatorii vor mult şi cât mai ieftin. Atenţie, ieftin dar nu neapărat gratis. Coldplay şi Radiohead au făcut o superafacere lăsând la latitudinea cumpărătorilor dacă producţiile lor merită plătite şi cu cât. Dar cum lumii îi place să găsească un ţap ispăşitor, întotdeauna vor fi artişti care să se plîngă de faptul că nu sunt plătiţi suficient pentru difuzarea operelor care le aparţin, coafeze care consideră că au talent dar nu le vede nimeni sau case de discuri care se simt furate. Consumatorii se plâng dar au întotdeauna soluţii. Artiştii şi casele de discuri, din păcate pentru ele, doar se plâng.
Cetin RAŞIT
Dacă vara anului trecut a aparţinut concertelor pe mari stadioane, toamna şi iarna i-au adus pe cei de la Depeche Mode în intimitatea sălilor. În ton cu succesiunea anotimpurilor, trupa a cântat pe întreg continentul American (de la Nord la Sud) şi apoi a revenit pentru a cânta în cele mai mari şi mai elegante săli şi stadioane acoperite din Europa.
Teoretic nu intenţionam să mai merg la vreun concert din acest turneu decât dacă se întâmpla minunea ca DM să reprogrameze concertul de la Bucureşti. Din păcate, la noi stadionul e în lucru, la capitolul săli suntem în anii ’50 şi oricum nu s-a reprogramat niciun concert din această parte a Europei din seria celor anulate la debutul Tour of the Universe. Practic însă, am avut noroc şi pentru mine concertele Depeche Mode s-au înmulţit nesperat.
1 Decembrie 2009, Nürnberg
De ziua naţională a României m-am aflat la München, de unde m-am deplasat la Nürnberg pentru concert împreună cu doi prieteni. Am plecat cu maşina din capitala Bavariei şi în mai puţin de trei ore eram la Arena Nürnberger Versicherung. Era ora 12, iar la intrare erau doar vreo 20 de oameni. Ne-am aşezat strategic la coadă, ca să prindem primul val la intrarea în sală. Am aşteptat cu stoicism vreo şapte ore, timp în care am băut vreo zece sucuri, cinci cafele şi am mâncat plăcinte pe bandă rulantă. Am spus bancuri şi am dat tonul la cântare… Ne-am plimbat pe rând prin împrejurimi, ca să ne dezmorţim. Când mi-a venit rândul la plimbare, am vizitat patinoarul lipit de arenă, şi am aruncat un ochi şi la Frankenstadion (branduit easyCredit Stadion), unde evoluează echipa de fotbal locală. Tot lângă arenă se află şi celebrul Zeppelinfeld. Acest loc este celebru din două motive – unul bun şi unul rău: acolo se ţin concertele din cadrul festivalului Rock im Park şi tot acolo se desfăşurau în anii ’30-’40 şi marile mitinguri naziste. Locul are nişte dimensiuni impresionante, iar tribunele nu au mai fost atinse din 1945. Ca urmare, acolo cresc acum copaci, dar nu deranjează cu nimic peisajul, ba mai mult, acoperă o parte din ruşinea istorică a nemţilor.
Aşteptarea a meritat din plin. După ce am mai cântat de vreo cinci ori Peace, (iar grupul era acum de câteva sute de oameni şi a sunat de-a dreptul înălţător), porţile s-au deschis. Am zburat prin turnicheţi, am gonit cum se cuvine şi am prins cele mai bune locuri, în primul rând, la un metru şi jumătate de scenă. La câteva minute am observat în spatele meu două nemţoaice mici de înălţime, care se uitau la mine ca două pisici plouate. Le-am lăsat în faţă. Au prins bara ce separă publicul de scenă şi nu i-au mai dat drumul decât după concert… Revenind, mai aveam de aşteptat „doar” trei ore, din care una urma să fie îndulcită de Soulsavers, trupa care a cântat în deschidere. Ca urmare, ne-am aşezat claie peste grămadă pe jos şi dă-i discuţii. Am avut bucuria să revăd acolo fani pe care i-am cunoscut în vară la München pe Olympiastadion. Evident, băieţii erau în faţă, la loc de cinste, cu tatuajele lui Gahan la vedere, ca orice fan nebun cu acte în regulă care se respectă… Soulsavers au venit, au cântat şi au plecat, ce-i drept cu ceva mai multe aplauze la activ. La ora 22 fix a început concertul. Un In Chains impecabil, apoi Wrong, Hole To Feed ş.a.m.d. Martin a cântat Insight, ultima piesă de pe albumul meu preferat (Ultra), Home, iar apoi am avut ocazia să ascult Miles Away/The Truth Is, una din piesele preferate de pe Sounds Of The Universe. Concertul a curs natural cu hiturile care nu pot lipsi din set list, iar după o scurtă pauză Martin a revenit pe scenă cu One Caress. Încă două „clasice” şi apoi Personal Jesus de încheiere. Practic, n-ar mai fi nimic de adăugat deoarece se ştie prea bine că DM se simt mai bine în Germania decât în ţara natală. Iar asta s-a simţit din plin, ca de obicei. Ceea ce nu ştiam însă era că o să-mi revăd favoriţii şi la Londra peste fix două săptămâni.
15&16 decembrie, Londra
În actualul turneu, DM au cântat de patru ori la Londra. De trei ori la Arena O2 şi o dată la Royal Albert Hall. Am fost prezent la primele două concerte, pe 15 şi 16 decembrie şi pot spune că a meritat cu prisosinţă. Spuneam mai sus că DM se simt cel mai bine în Germania… Ei bine, concertul din prima seară mi-a depăşit complet aşteptările.
Parcă pentru a da o mare palmă criticilor englezi, care n-au avut niciodată ochi bun pentru ei, DM s-au autodepăşit în prima seară londoneză. A fost un concert care merita înregistrat şi vândut ca DVD. Totul a fost la superlativ. Am avut ocazia să văd pentru prima dată cum DM fac tot posibilul ca totul să fie perfect şi adaugă în ecuaţie şi un plus de tupeu – genul acela de tupeu care le dă şuturi în fund detractorilor. Totul a fost atât de bine calculat şi bine pus în practică încât am avut impresia că văd deja DVD-ul turneului. Excepţie au făcut doar câteva remarci ale lui Dave care n-ar fi fost potrivite într-un asemenea material, dar care au făcut deliciul „cunoscătorilor”. De exemplu, la un moment dat l-a prezentat pe Martin drept Jay-Z şi apoi a menţionat că în mod sigur Jay-Z nu va fi pe-acolo în seara aia… (Dave a mai avut răbufniri de acest gen şi prin Mexic, unde la sfârşitul unui concert, în timp ce se îndrepta spre culise, l-a imitat pe Bono cu un „this is not a rebel song” fornăit).
A doua seară la O2 a fost una de relaxare pentru DM. Ziarele din 16 decembrie scriau deja ce concert excelent a fost în seara precedentă, iar acest lucru s-a simţit. Toată lumea a fost mai relaxată decât de obicei. Bine, asta nu înseamnă că a fost un concert slab, dar nici nu se poate spune că ar fi rupt gura târgului dacă era cu o seară mai devreme. Punctul forte a fost de această dată prestaţia lui Martin, care cu ale sale Judas, Home şi Dressed In Black a cucerit cu lejeritate audienţa. Nici Dave n-a fost mai prejos, dar s-a zbătut vizibil mai puţin decât în seara trecută. Am avut parte şi de un punct slab, în persoana lui Peter Gordeno, care probabil că din dorinţa prea mare de a face treabă bună, a falsat de câteva ori. Aceste momente au trecut în general neremarcate datorită tehnicienilor care i-au reglat rapid microfonul. În final, am obţinut explicaţia prestaţiei mai „obosite” din a doua seară. Este vorba de petrecerea mamut de după…, una mare consumatoare de energie.
Per ansamblu, experienţa londoneză a meritat şi nu regret că în a doua seară am ales doar DM deşi puteam merge şi la meciul Chelsea – Portsmouth. Dacă mergeam să văd Lampard & Co., conform calculelor ratam cel puţin acel „aaah” de la In Chains, iar asta nu mi-aş fi iertat-o.
11 ianuarie 2010, Budapesta
Papp Laszlo Budapest Sportarena este una dintre cele mai moderne săli din această parte a Europei. Norocul nostru ca români este că-i aproape şi putem să mergem să vedem trupe şi artişti care nu ajung (şi) la Bucureşti. În cazul Tour of the Universe, DM sunt cel mai bun exemplu. Am zburat aşadar până la Oradea şi apoi împreună cu trei prieteni am luat drumul Budapestei cu maşina. Cu gândul la gulaş, bineînţeles.
După ce ne-am plimbat prin frumosul oraş am ajuns la sală, care ne-a primit cu tricouri şi alte bunătăţi DM la preţuri mult mai mici decât în alte părţi. Aşa cum era de aşteptat am văzut acolo fani români (mult mai puţini decât de obicei) şi m-am întâlnit cu prieteni veniţi din Bucureşti şi Cluj. Ne-am despărţit pentru a ne lua locurile în tribună cu câteva minute înainte de concert. Ştiam că va urma ceva deosebit şi nu ne-am înşelat deloc.
Aici voi face o paranteză pentru a spune că în deschidere au prestat Nitzer Ebb. Deşi au doar cu doi ani mai puţin decât DM ca „vârstă” şi cântă tot un fel de muzică electronică, pot spune că nu prea m-au impresionat.
Concertul DM însă, a fost unul la superlativ. Sunt convins că Gahan, Gore şi Fletcher au o slăbiciune pentru Ungaria. Nu întâmplător, primul lor concert dincolo de „Cortina de Fier” a fost la Budapesta… Practic, atunci când vin în oraş, acesta le aparţine. Din maşini răsună DM, petrecerile generice se ţin lanţ, iar totul capătă contur cu un concert (întotdeauna) excelent. Se simte când artistul pune cu adevărat suflet în ceea ce face.
Valentin Moraru
Probabil cel mai fresh indie electronic din ultimii 5 ani. Un festin extrem de bine articulat, zis fără frică, repezit, cu azmuţiri la dans şi urcat pe biciclete. Mulţi britanici se străduiesc în cantităţi imbecile zilele astea să iasă de sub anonimat. Să faci muzică e greu când n-ai talent, nu anunţ o filosofie. Pentru majoritatea bruma de celebritate se rezumă în schimb la titluri cool de albume, coperte extravagante şi pseudo-elitism în declaraţii şi haine. Bine, bine…Dar lasă-mi Sunet!...N-aveam niciun mare plan să mă excit cu alt grup de duzină, am fost ca de obicei răutăcios din oficiu când am intrat în prima audiţie.Surprizele adevărate te mişcă însă negreşit. Pornind fie şi de la prim-single-ul de debut (armoniosul Undercover Martyn), trecând prin What You Know şi incendiarul Cigarettes In The Theatre, şi oprindu-ne gâfâind din dans la I Can Talk sau poate chiar la felul de balada This Is The Life…În orice punct aş ţinti materialul, muzica mă inundă în cele mai plăcute feluri. UK-ul cu papion înapoi. Bravo.
Vlad Stoian
Îmi aminteşte cumva de debutulor lor internaţional din 2005, acel fascinant Howl Howl Gaff Gaff pe care iarna îşi cerşea zgomotul în iubire (Very Loud), în care rugăminţile se făceau de cel puţin trei ori (Please Please Please) şi în care aşteptai îndelung şi şocat vara când să te-apropii de-un prieten în care n-ai avut niciodată încredere, să fii pescăruş (Seagull). Work în schimb vine matematic, e mai degrabă apropiat secundului Our Ill Wills în versificaţii şi triluri. Ted Malmros, cineastul basist al consacratului cvintet scandinav, spune că e albumul cel mai natural din câte-au scos. A venit sincer şi e aşa cum au vrut ei, fără încordările specifice de perfecţiune precedente. Adam Olenius, solistul, spune că s-a relaxat enorm pentru Work, că discul a venit de la sine, fără planuri. Primele piese s-au născut în apartamentul iubitei sale australience. Imaginaţi-vă Moon scris pe răsărit de Soare, la o cafea, sărutându-ţi femeia. Da, e un cd foarte suav şi liber. Degajă vivacitate molipsitoare, începe nebuneşte/aventuros (1999), te topeşte cu pasiune zisă în cadere (Fall Hard), respire trist/suspină continuitate (Play The Game) şi se încheie cu piese ce-ţi ţin fără eforturi bărbia sus (Show Me Something New). Lipseşte tradiţia finalurilor extra-lungi, ca-n primele două înregistrări, dar se retează jucăus cu întârzieri de data asta în titlu (Too Late, Too Slow). Are hituri şi poate ţine un zâmbet. Rezistăm cu el în următorii vreo doi ani.
Vlad Stoian
Să cânţi synthpop în Marea Britanie e ca şi când ai mânca mici în România. Sau aproape. Dar să faci acelaşi lucru în Statele Unite... e la fel de ciudat ca atunci când treci pe sushi în aceeaşi Românie. Adam Young a mâncat synthpop pe pâine şi l-a făcut comestibil şi pentru alţi conaţionali ai săi. “Fireflies”, primul single de pe album, s-a vândut în zeci de mii de exemplare pe iTunes, a fost pe locul 1 în “Billboard Hot 100”, două întâmplări foarte fericite care au făcut casa de discuri să amâne lansarea albumului. Faza e ca după ce asculţi “Ocean Eyes” ai de ales în a spune “uau, chiar sună bine, prea bine pentru un american, la fel de bine cum o face un britanic” sau “îmi seamănă foarte mult cu altceva la fel de american da' ceva mai vechi”. Asemănările dintre Owl City şi Postal Service nu sunt atât de accidentale pe cât şi-ar dori Adam Young ca să aibă o scuză în faţa celor care îl arată cu degetul. Pentru un produs mult mai unitar, în sensul pozitiv al termenului, ar trebui să profite mai mult de ceea ce-i dăunează. De insomniile care l-au făcut să se apuce de muzică, adică.
Cetin Raşit
Kling Klang. Poate fi sunetul pe care îl scoate o brichetă Zippo când o deschizi şi o închizi sau “amprenta audio” pe care o lasă trecerea băţului prin gard, gard metalic, fireşte. În Germania, Dusseldorf mai exact, Kling Klang este studioul (amplasat unde alt undeva dacă nu în zona industrială?) unde oamenii de la Kraftwerk au inventat toate sunetele care, în urmă cu mai bine de 30 de ani, păreau venite dintr-o altă lume. La fel cum Kling Klang sună simplu, germanii au făcut ceva ca să ne fie şi nouă mai simplu să trecem prin discografia lor. 8 discuri, toate la un loc într-o cutie care, din păcate, nu face Kling Klang când o deschizi (deşi era o găselniţă bună). Box-setul ar fi trebuit să primească aplauze şi punctaj record (“maxim, am spus!”, vorba unei reclame) dacă ar mai fi avut şi ceva bonus-tracks sau orice altceva care să-l facă pe cumpărător să se simtă special pentru că a ales “The Catalogue” şi nu discurile cumpărate separat. Era frumos şi la fel de simplu să fi existat ceva în plus. La fel de simplu precum... Kling Klang.
Cetin Raşit
